Cum să dai cu stîngu’-n dreptu’

Mai beau o gură de cafea și mă întorc la caietele studenților să văd ce-au scris despre poemul zilei – un haiku de Jack Kerouac:

The sound of silence
is all the instruction
You’ll get

Frumos și simplu. Și zic bine studenții. Cafeaua e bună, vremea plăcută, și prin birou adie un vînt cald care miroase a alge și a nisip. Pace.

Deodată, cineva ciocănește în tocul ușii. Ridic privirea și mă uit spre culoar: Yumiko, din anul 4. Trebuia să fie în Mexic, nu înțeleg de ce e aici. A plecat în octombrie anul trecut, cu o bursă de zece luni.

Îmi citește uimirea de pe chip și dă încet din cap a regret și resemnare. O întreb ce s-a întîmplat.

– Am hotărît să mă întorc. Nu vreau să-mi ratez viitorul.

Clipesc des, a neînțelegere. Cum adică?

– Păi riscam să pierd perioada de shūkatsu (= căutare de slujbe) dacă stăteam pînă la sfîrșitul bursei. Așa că am hotărît să mă întorc, să nu fiu nevoită să aștept pînă anul viitor. Și m-am înscris la niște cursuri aici, așa că de fapt am venit să întreb ce teme am de făcut.

Sînt năuc. Nu era bine în Mexic?

– Ba da, era chiar foarte bine.

Nu mai știu ce să spun. Țin minte că îți doreai mult să pleci, nu?

– Da, îmi doream. Și m-am simțit excelent acolo.

Chiar nu mai pricep. Și?

– Și… anul trecut, după ce-am plecat, guvernul a hotărît să devanseze începutul procesului de angajare, din august în iunie. Or, eu trebuia să mă întorc la sfîrșitul lui iulie. Dacă nu se schimba între timp sistemul, era perfect – aveam suficient timp să termin examenele și să mă apuc de depus dosare.

Sînt din ce în ce mai buimac. Aha…

– Dar cum începe în iunie, aveam de ales între a renunța la bursă ca să mă întorc acum și a aștepta pînă anul viitor. Și nu-mi permit să aștept pînă la anul. Aș fi vrut tare mult să mai stau, dar nu pot. Chiar nu pot…

Am sentimentul că dacă nu schimb imediat subiectul o să-i dea lacrimile, așa că-mi scot mapele de curs și încep să-i dau materialele pe care le-am folosit pînă acum și să-i povestesc de portofoliul pentru evaluare. Se uită pe foi, dar privește prin ele, dincolo de ele, undeva în golul în care se ascunde o decizie dureroasă. Îmi mulțumește și rămîne să ne vedem de miercuri la curs.

După ce-a plecat Yumiko, am început să caut prin presă și pe la ministere amănunte despre povestea asta. Și-am găsit imediat. Da. Anul trecut, shūkatsu, proces esențial pentru studenții de anul 4, a început în august. În noiembrie, după niște consultări cu marile companii, guvernul a hotărît să-l mute în iunie, chipurile ca să aibă studenții mai mult timp să se pregătească pentru examenele de angajare și interviuri. Fără să întrebe universitățile și fără să se gîndească la studenții plecați în străinătate.

Asta în timp ce același guvern a stabilit ca țintă pentru 2020 să mărească numărul de japonezi plecați la studii în străinătate pînă la 120.000 pe an – pentru ca s-a prins că situația e destul de albastră.

Da, exact. Adică pe de-o parte încurajăm studenții să meargă la studii afară, că e bine și pentru ei și pentru universități (și pentru țară în general, de altfel), pe de altă parte luăm măsuri – fără să-i întrebăm nimic – care-i obligă practic fie să nu mai plece, fie să se întorcă prea repede. Un caz clasic de dat cu stîngu’ în dreptu’. De pus căruța înaintea boilor. De gîndit anapoda și fără nici o fărîmă de viziune. Sună cunoscut?

Personal, cred că shūkatsu în forma actuală e o idioțenie care ar trebui abolită, e o formă fără fond care funcționează în virtutea unei inerții prăfuite. Dar e singurul sistem de angajare în masă care există în prezent – de el depind slujbele (și destinele, de multe ori) a mii de studenți în fiecare an. Studenți pe care, în teorie, guvernul îi vrea mai bine pregătiți, mai deschiși, cu inițiativă, empatici, maturi, lideri. Pe care, în practică, nu-i lasă de fapt să capete toate calitățile astea. Pe care îi tratează de parcă nu sînt decît cel mult niște cifre în niște statistici. Pe care îi învîrte pe degete cu decizii pripite și schimbări cîrpite, de mîntuială. 

Am întrebat printre colegi și am aflat că la noi în universitate mai sînt vreo douăzeci de studenți în aceeași situație cu Yumiko. Probabil cîteva mii in toată Japonia, sau poate zeci de mii. Mă întreb eu ce decizie aș fi luat în locul lor.

The sound of silence.

donttrust

 

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

twelve + 16 =