Nici coreean și nici japonez. Dezrădăcinat.

Auzisem cîndva de Go (2001) cum că-i interesant, dar abia zilele astea mi-am amintit de el, cînd l-am reperat pe Netflix. Filmul e regizat de Isao Yukisada (n-am mai văzut nimic de el pînă acum) și e o adaptare după un roman scris de Kazuki Kaneshiro. A și cîștigat ceva categorii ale 日本アカデミー賞 (Academia japoneză, un soi de Oscaruri japoneze) prin 2002 – Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu și-or mai fi fost și altele.

Sugihara, personajul principal, face parte dintre așa-zișii 在日朝鮮人 zainichi-chousenjin (ca și autorul romanului, K. Kaneshiro) și tot încearcă pe parcursul filmului să-și spună povestea de dragoste, dar e constant întrerupt de lucruri mai serioase – în general rasism, discriminare și acuze de trădare. E povestea unui puști haios care face des pe durul (puțin prea mult și nu foarte credibil, dar cred că asta-i o constantă în filmele japoneze despre și pentru tineri) și care încearcă să-și găsească drumul, dar care deseori e redus de cei din jur la o etichetă. Japonezi ‘puri’ care-l identifică și-l (micro- și macro-) agresează constant ca pe un outsider ‘cu sînge murdar’, zainichi care-l acuză de trădare și tot așa. E povestea unui tînăr care – în cuvintele lui – nu-i nici coreean, nici japonez, ci dezrădăcinat: “No soy coreano, ni soy japones, yo soy desarraigado“.

Deși nu-i nici pe departe o capodoperă cinematografică, mi-a plăcut. Mi s-a părut că Yukisada a echilibrat destul de bine povestea – nu pică nici în patetisme ieftine (și atunci cînd o face, se simte (auto-)ironia) și face un portret foarte dulce și haios puștiului. Pică nițel în lacrimogenisme la sfîrșit, dar se iartă :P. All in all, e o poveste optimistă despre un tînăr care dă cu nasul de lume și învață s-o ‘manevreze’. Partea mea preferată e relația lui Kurihara cu tatăl lui; mi-e greu s-o descriu în cuvinte, dar e plină de-o tandrețe cumva mută, și se manifestă cel mai adesea prin box :).

Go mi s-a părut interesant și din motive de “bucătărie”. E adevărat că face parte din filmele produse după rețetă (bazat pe un roman de succes, cu actori aleși dintre tarento care apar peste tot și au priză la publicul tînăr), dar mă surprinde că tema a prins pînă-n punctul ăsta, avînd în vedere cît de sensibilă e încă chestiunea zainichi în Japonia. Mi s-a părut încurajator din punctul ăsta de vedere.

Săpînd după un citat, am dat de o analiză mai serioasă a filmului (Lamentation as History: Narratives by Koreans in Japan, 1965 – 2000), care poate deschide o întreagă discuție despre identitate, despre imaginea femeii ca simbol al integrării în societate sau despre cîte alte lucruri ar mai trebui făcute ca să trăim într-o Japonie mai deschisă. Dar despre toate astea poate în alte rînduri.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

10 − seven =