O rapsodie amară despre societate

Trei prieteni, trei studenți ca oricare alții, la o universitate oarecare din Japonia – rebeli după vorbă și după port, plictisiți pe la cursuri, cu telefoanele pe sub bănci, puși pe distracție și, deci, bucurîndu-de de viață. La un moment dat, însă, cu doi dintre ei se întîmplă ceva; brusc, sînt de nerecunoscut, cuprinși parcă de un amoc inexplicabil care-i face să se schimbe din cap pînă-n picioare: dispare vopseaua din păr, zboară cerceii din urechi, se evaporă barba nerasă de trei zile și apar de nicăieri costumele negre cu cămașă albă…

Explicația e, de fapt, foarte simplă: e decembrie și a început perioada de recrutări, cînd toate companiile-mamut japoneze fac sesiuni peste sesiuni de explicații și interviuri ca să aleagă o mînă de fericiți absolvenți pe care să-i angajeze din aprilie anul următor. Iar studenții, desigur, intră în febra vînării de slujbe – 就職活動 shūshoku katsudō (shūkatsu pe scurt) îi spune în japoneză acestei minunate activități – ca să prindă un post pe undeva, să nu ajungă de rușinea familiei și a universității că n-au fost suficient de vrednici să facă rost de-o slujbă în secunda doi după ce-au terminat facultatea.

Între noi fie vorba, fenomenul ăsta al febrei de căutat slujbă intră, pentru mine, și la categoria de „nedumeriri culturale” – mă simt bizar de fiecare dată cînd, în decembrie, campusurile și străzile încep să geamă de băieți tunși regulamentar și îmbrăcați la costum musai negru și fete ca de pension îmbrăcate în deux-pièces la fel de negru. Nu contează ce specializare ai sau ce-ai vrea să faci în carieră / viață, ci contează unde aterizezi, adică ce companie se milostivește de tine: ai terminat literatură clasică dar ajungi să faci prețuri la mașini grele în Excel? Nimic mai normal. Ai terminat filosofie dar ajungi să te ocupi de asigurări de sănătate la primărie? Perfect plauzibil. Ai masterat în științele educației dar ajungi la o fabrică de automobile electrice? De ce nu?…

Știu că nicăieri în lume nu curg rîuri de lapte și miere la angajări și că e mare probabilitatea să sfîrșești într-un post care nu are nici în clin nici în mînecă cu specializarea ta, dar partea cea mai bizară în Japonia e că, de fapt, (aproape) nimeni nu se gîndește la absurdul sistemului. De curiozitate, i-am mai întrebat pe unii colegi / amici care tocmai se angajaseră „Da’ tu de fapt ce-ai vrea să faci?”, știind foarte bine că urma să facă o slujbă pentru care aveau pregătire teoretică și practică zero. Nu înțeleg întrebarea. Cum adică ce-aș vrea să fac? Păi, să mă angajez… E foarte greu să găsești pe cineva în țara asta care să-și pună problema că sistemul ăsta kafkian de angajări nu e tocmai ok și că, în timp, o să aibă niște consecințe ecoomice și sociale destul de aiurea. Ca să nu zic nasoale de tot.

Dar mai e, poate, o rază de speranță… Azi am avut surpriza plăcută să dau peste dovada că mai sînt tineri care se îndoiesc de încurcatele căi ale sistemului și nu ezită să-l critice / ridiculizeze: un clip scurt, de doar cîteva minute, cu titlul „Capriciu shūkatsu” (就活狂想曲). E o animație realizată anul trecut de un grup de studenți de la o universitate de artă din Tōkyō, care nu are neapărat un mesaj anume, dar are foarte multe lucruri de spus. 

capriciu

Eroina e o studentă simplă de care prietenii încep să se îndepărteze cînd intră în febra pregătirilor pentru interviul de angajare. E rebelă, e colorată în mov într-o lume uniformă de costume negre și cravate insipide, nu știe ce să spună la interviu, nu știe să aplaude aiurea, nu înțelege de ce se află unde se află. E o paria. E misfit. E cuiul care iese în evidență și trebuie neapărat bătut la loc de societate…

Mi-ar plăcea mult să-i cunosc personal pe studenții care au făcut clipul.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

14 + seventeen =

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.